Cele mai probabile răspunsuri ale copilului în interacţiunea cu părinţii

V-aţi întrebat vreodată de ce atunci când părintele îşi impune dorinţa asupra copilului, uneori acesta, în loc să fie compliant aşa cum ar fi aşteptările, se răzvrăteşte şi se impune la rândul lui în fata părintelui? De ce copilul decide să-şi ignore mama atunci când aceasta îl roagă atât de blând şi în repetate rânduri să facă ceva anume? Sau de ce într-o familie cu doi copii, cel mic este copilul model, iar cel mare este exact opusul?

Unul din motivele pentru care apar aceste comportamente este faptul că părinţii au anumite comportamente conştiente faţă de copil şi se aşteaptă ca acesta să răspundă la aceste comportamente. Dar comportamentul real al părintelui este diferit faţă de cel care este perceput de copil. Teoria din spatele psihoterapiei adleriene spune că nu există o relaţie directă între comportamentul parental real şi experienţa copilului cu acesta. Un părinte poate favoriza un copil, şi cu toate acestea copilul poate trăi comportamentul părintelui că respingător. Un alt părinte poate fi indulgent şi permisiv, dar copilul să se simtă în general frustrat.

Dacă ar fi să privim această relaţie că pe o relaţie stimul – răspuns, stimulul ar fi modul cum percepe copilul purtarea părintească, iar răspunsul – comportamentul copilului. Copilul trece toate informaţiile primite prin sistemul cognitiv propriu şi le oferă o semnificaţie. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu atitudinea şi comportamentul părinţilor faţă de acesta. Modul în care părintele îşi percepe comportamentul nu este la fel cu modul în care copilul îi percepe comportamentul.

Din acest motiv, părinţii sunt adesea surprinşi de felul în care le răspunde copilul. De asemenea, există o tendinţă generală a părintelui de a acorda atenţie negativă copilului, într-o proporţie mai mare faţă de atenţia pozitivă. Dar ce este atenţia negativă? Este răspunsul părintelui care se traduce prin admonestări, ton ridicat, corectarea greşelilor copilului, acel “nu aşa se face, nu e bine aşa”. Răspunsul copilului la acest tip de atenţie nu este cel aşteptat de părinte. Copilul adesea se simte descurajat, stima de sine a acestuia este la un nivel scăzut, iar copilul va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a-i dovedi părintelui că într-adevăr el nu este valoros în fata părintelui. Accentul trebuie pus pe atenţia pozitivă acordată copilului, aceasta fiind tradusă prin încurajarea comportamentelor pozitive, promovarea şi accentuarea acestora, susţinerea copilului.

Comportamentul parental, aşa cum este perceput de copil	Răspunsurile cele mai probabile ale copilului
Parenting democratic, atitudine fermă dar blândă care susţine copilul şi îl încurajează	Stima de sine şi imagine de sine pozitivă
Atitudine respingătoare	Stima de sine negativă, poate căuta acceptarea în altă parte
Parenting autoritar	Copilul se supune, deoarece nu doreşte să-şi supere părintele, sau poate să devină rebel
Părintele nedisponibil	Copilul se simte singur, se izolează
Parentingul constant	Copilul are încredere, ştie la ce să se aştepte
Parentingul inconstant	Copilul nu are încredere, poate să creadă că viaţa este imprevizibilă, poate să devină excesiv de ordonat
Protejare excesivă	Teama sau rezistenta la limite
Indulgenta excesivă	Nu învaţă să se auto-disciplineze. Aşteaptă ca ceilalţi să îi resolve problemele, ca adult.
Cerinţe excesive de realizare	Copilul devine indignat, dezvolta sentimente de inferioritate, ajunge descurajat, poate continua să încerce, sau poate respinge orientarea spre realizare.
Cerinţe morale excesive	Se simte că o persoană rea. Poate stabili standard morale excesive pentru alţii şiş a îi deprecieze.

Un exemplu de comportament parental şi răspuns al copilului este în următoarea familie: tatăl, deoarece provine dintr-o familie săracă şi pentru că nu a avut jucării în copilărie, doreşte ce e mai bun pentru copilul lui, cumpărându-i neîncetat jucării. Copilul nu preţuieşte jucăriile, adesea stricându-le şi cerând jucării noi. Tatăl se gândeşte, conform propriilor trăiri, că fiul lui trebuie să preţuiască jucăriile, pentru că este norocos să aibă atâtea lucruri, spre deosebire de parintele lui în propria copilărie. Astfel, tatăl simte că nu este apreciat de către copilul lui, iar copilul lui se simte la rândul lui neînţeles. Aşadar, modul în care consideră tatăl că se petrec lucrurile, nu este şi modul în care consideră copilul că se petrec lucrurile. Cel mic poate fi învăţat altfel să preţuiască jucăriile pe care acesta le poate avea şi pe care tatăl lui nu le-a avut.

Din această istorioară se naşte o altă idee, şi anume faptul că trecutul părinţilor şi propriile lor copilării influenţează foarte mult creşterea copilului. Părinţii vor dori de cele mai multe ori ca anumite aspecte din creşterea acestora să nu se repete în familia actuală. Dacă aceştia au fost certaţi des, au fost corectaţi fizic, îşi vor spune că în niciun caz nu vor repeta aceste greşeli ale părinţilor lor. Dar cumva, fără să-şi dea seama, ajung să le repete. Deoarece se formează anumite partternuri comportamentale, idei, credinţe care interferează cu dorinţele legate de creşterea propriilor copii.
Dar aceasta idee poate fi subiectul unui alt articol, pentru a putea fi mai bine detaliată.

Întorcându-ne la purtarea parentală şi la răspunsurile copilului, vom expune mai jos exemple de comportamente ale părinţilor faţă de copii, interpretate fiind de copii şi răspunsurile acestora, în viziune adleriana.