Comportamentul parental şi influenţa acestuia asupra creşterii copiilor

Tot mai mulţi părinţi îşi aduc copilul la cabinetul psihologului, semnalând probleme de adaptare şcolară la copil, timiditate excesivă, dificultăţi pe plan emoţional şi probleme de comportament. Aceştia consideră că problema este la copil şi se aşteaptă ca psihologul sau psihoterapeutul să lucreze strict cu copilul, iar după un anumit număr de şedinţe, copilul să fie eliberat de toate problemele, iar lucrurile să-şi reia cursul normal. Treptat, cu ajutorul specialistului, aceştia realizează că ei, ca părinţi, au o contribuţie semnificativă în creşterea copilului, şi că este foarte posibil ca dificultatile copilului să fie rezultatul unor dinamici ale familiei, inconştiente, care au avut un impact negativ în creşterea acestuia.

Excluzând încercarea de a sublinia existenţa unui vinovat, comportamentele parentale joacă un rol deosebit de important în creşterea copilului şi formarea acestuia ca adult. Mulţi părinţi vor întreba: “De ce nu era nevoie de aceste servicii în urmă cu 20-30 de ani?”, “De ce în urmă cu mai mulţi ani copiii se dezvoltau armonios, iar acum apar diverse probleme în familie?” Răspunsul sta, pe de o parte în evoluţia psihologiei ca ştiinţă, iar pe de altă parte în factori, cum ar fi: evoluţia tehnologiei, expunerea copiilor la comportamente violente, sexuale, programul încărcat al părinţilor la serviciu, dorinţa părinţilor de a înţelege mai bine de ce se comportă copiii într-un anumit mod.
 
Pe lângă faptul că interacţionează cu copiii, părinţii le oferă, conştient şi inconştient, modele pe care cei mici le preiau o mare parte din timp fără discriminare. Bineînţeles că nu numai părinţii oferă copiilor modele de comportament, ci şi alţi adulţi semnificativi din viaţa copiilor şi copii mai mari. Aceste modele au ca scop “prezentarea” diferitelor tipuri de comportament şi consecinţele lor. Astfel, copilul observă cum se comportă bărbaţii, cum se comportă femeile, cum rezolva aceştia problemele, ce considera important, cum rezvola situaţiile de criză. Aceste modele de comportament, cu cât sunt mai diverse, cu atât îi oferă copilului o perspectivă a comportamentelor specifice vieţii, şi va putea discerne cu timpul între cele potrivite şi cele nepotrivite. Dacă cel mic are o viziune îngustă şi distorsionată a comportamentului parental, acesta va folosi puţina informaţie pe care o va avea în rezolvarea propriilor probleme. Un băiat care creşte într-o familie în care tatăl este autoritar, iar mama este submisiva, va înţelege că în viaţa femeile trebuie să se supună bărbaţilor, iar el va deveni un rebel şi dictator el însuşi, şi va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a-şi înfuria tatăl, astfel fiind pedepsit şi supraevaluând importanta de a fi puternic într-o relaţie.

Dar cum preiau copiii modelele oferite conştient şi inconştient de părinţi? Răspunsul este: prin imitaţie. Copilul se poate modela pe sine să fie ca un părinte, poate decide să fie chiar opusul, sau poate să preia anumite trăsături, valori şi caracteristici de la ambii părinţi, căutând mereu metode şi tehnici de a îmbunătăţi sinele. Imitaţia are loc în afara conştientului copilului, iar de cele mai multe ori nici părinţii nu îşi dau seama ce anume imita copilul şi ce modele oferă aceştia. Copilul are tendinţa de a se modela pe sine după părintele de acelaşi sex, sau după părintele cu care se stabileşte cea mai bună afiliere şi conexiune. Atunci când părinţii trec prin anumite dificultăţi care duc relaţia acestora într-un impas, copilul este confuz, şi ajunge să considere că cearta este modalitatea de a rezolva problemele, dorind în acelaşi timp să oprească cearta părinţilor.

Părinţii au fost la început şi rămân în continuare un cuplu. Modalitatea în care aceştia îşi manifesta afecţiunea unul faţă de celălalt este observată de copil, astfel modelându-se felul în care acesta va relaţiona în plan social, dar şi felul în care va relaţiona ulterior cu persoanele de sex opus. O familie în care părinţii nu îşi manifesta afecţiunea, iar relaţia este rece, va crea confuzie în copil asupra modului în care trebuie să se producă apropierea interumană.

De asemenea, o importanţă majoră o are afecţiunea manifestată între copil şi părintele de sex opus. De exemplu, în familia în care tatăl nu îşi exprimă afecţiunea fizic faţă de fiica lui, prin comportamente cum ar fi: să o ţină de mână, să o îmbrăţişeze, să îi sărute obrajii, să îşi manifeste bucuria cu tot corpul atunci când când este momentul, fiica va creşte cu dificultăţi de apropiere şi de interacţiune cu persoanele de sex opus. Având în vedere că apropierea nu era facilitata în copilărie, iar fiica nu a avut un model de comportamente afective faţă de persoanele de sex opus, este dificil ca aceasta să aibă o dezvoltare naturală pe partea emoţională.

Desigur, interacţiunea părinte – copil este un proces diadic cu feedback reciproc, astfel, părintele şi copilul îşi influenţează unul altuia comportamentul, în tranzacţia dintre ei. Renumitul psihoterapeut adlerian, Harold Mosak susţine că purtarea copilului este, printre altele, o cauză a răspunsului părinţilor la el (Mosak, 1999). Purtarea copilului în contextul familiei este rezultatul evaluării lui subiective a ceea ce par a face părinţii.

Bibliografie:
Mosak, H., Maniacci, M. (1999) A primer of Adlerian Psychology, Philadelphia: Brunner/Mazel.