Nevoile copiilor şi nevoile părinţilor. Care sunt pe primul loc?

Nevoile unei persoane se schimbă în funcţie de vârstă, de stadiul de dezvoltare, de societate şi de relaţiile în care se afla aceasta. Nevoile unui sugar sunt diferite de cele ale unui şcolar, la fel cum sunt diferite nevoile unui adolescent faţă de cele ale unui adult. Dar cum rămâne cu nevoile partenerilor unui cuplu faţă de nevoile unui cuplu care şi-a întemeiat o familie? Sau cu nevoile părinţilor faţă de nevoile noilor membri din familia acestora? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări în rândurile care urmează.

Atunci când două persoane formează un cuplu, se aduc în această relaţie de cuplu pe sine, ca persoane, dar în acelaşi timp aduc fiecare o relaţie de cuplu deja gândită şi formată. Astfel, două persoane în momentul în care formează un cuplu acţionează şi gândesc după modelul la care fiecare a asistat în trecut şi poate a contribuit şi s-a implicat, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama. Acest model este reprezentat de modelul relaţiei de cuplu a propriilor părinţi, care va fi pentru fiecare un punct de reper în constituirea propriei relaţii de cuplu. Fiecare persoană aduce în această nouă relaţie aşteptări, dorinţe şi nevoi. Aceste nevoi cuprind nevoia de afecţiune, de suport, nevoia de a avea un confort financiar, nevoia de a avea urmaşi, nevoia de comunicare, nevoia de intimitate (nevoi sexuale) cu partenerul, etc. Bineînţeles că într-o relaţie de cuplu, partenerii nu au aceste nevoi în egală măsură. Este o problemă, însă, atunci când există diferenţe mari între parteneri privind satisfacerea unor nevoi, iar aceştia nu reuşesc să găsească un echilibru.

Naşterea unui copil este un moment foarte important într-o familie şi aduce cu sine schimbări majore. Se formează o stabilitate mai mare a cuplului, se creează un liant între generaţii, iar rolurile şi relaţiile se schimbă. Astfel, soţul/ soţia sau un tânăr părinte, fiind la rândul său copilul cuiva şi aducând pe lume o altă fiinţă, va influenţa categoric toate celelalte relaţii în care se afla. Partenerii cuplului devin părinţi, iar atenţia este focusata pe creşterea şi îngrijirea copilului.

Aşa cum am spus mai sus, naşterea unui copil, şi implicit, transformarea unei persoane în părinte generează o schimbare aparte în relaţia maritală şi în acelaşi timp semnifică o provocare pentru cuplu. Prezenţa unui copil poate activa resurse relaţionale şi afective sau poate aduce cu sine şi aspecte negative, concretizate în destrămarea cuplului. Se pare că dinamica din cuplu se schimbă, schimbându-se astfel şi dinamica nevoilor şi modalitatea de prioritizare a acestora. Important de privit este dacă aceasta dinamică a nevoilor se schimbă la fel pentru ambii parteneri, sau daca există nevoi diferite pentru fiecare partener. De exemplu, nevoia sexuală poate să scadă în intensitate la ambii parteneri, sau poate să se modifice in intensitate in mod diferit la fiecare partener. Poate să crească nevoia mamei de a avea suport, dar în acelaşi timp soţul să simtă că nu îi mai este satisfăcută nevoia de intimitate şi afecţiune în mod corespunzător.

În acelaşi timp, apar şi nevoile copilului. Pe lângă nevoia de afecţiune permanenta apar nevoia de protecţie fizică, siguranţă şi ordine, nevoia de experienţe care să se adapteze diferenţelor individuale, de experienţe de dezvoltare adecvate, nevoia de stabilire a limitelor, de structură şi aşteptări, precum şi nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă şi suportivă, cu o continuitate culturală, de a aparţine unui grup. De asemenea, copilul are nevoie de încurajare, de îndrumare şi uneori de fermitate în relaţia acestuia cu părinţii. Unele nevoi apar încă de la naştere, în timp ce altele apar la copil pe parcursul dezvoltării acestuia. Cert este că cel mic este dependent de adult, până în momentul în care acumulează suficiente abilităţi de viaţa independentă, pentru a se putea descurca singur. Structura nevoilor sale trebuie înţeleasă numai în interdependenţă cu contextul social.

Aşadar, părinţii se centrează pe satisfacerea acestor nevoi, ceea ce este estential pentru creşterea copilului şi pentru integrarea corespunzătoare a acestuia în societate. Ei poartă responsabilitatea de a pune bazele pentru ca cel mic să crească într-un adult adaptat social.

Dar pentru a putea face corespunzător acest lucru, părinţii nu trebuie să uite că şi ei au la rândul lor nevoi, iar satisfacerea acestora este esenţială pentru ca aceştia să îşi păstreze echilibrul fizic şi emoţional. Nesatisfacerea unei nevoi poate atrage după sine frustrare, iar aceasta frustrare influenţează modul în care părintele interacţionează cu propriul copil, fie că părintele conştientizează sau nu acest aspect.

Aşadar, este importantă o atitudine reflexivă a părinţilor, prin care aceştia să îşi conştientizeze propriile nevoi şi să fie bine cu ei înşişi, pentru a putea fi prezenţi şi implicaţi în relaţia cu copiii lor.