Minciunile copiilor şi reacţia părinţilor. Toleranţă zero sau permisivitate?

Cu cât părintele are o atitudine mai dură faţă de minciună, cu atât copilul va minţi mai des şi mai… bine. Conform psihoterapeutului Philippa Perry, într-un articol pentru The Daily Mail, părinţii care critică mai mult şi au toleranţă zero faţă de minciună în casa lor, creează un mediu în care copilul nu se simte în siguranţă să spună adevărul. Astfel, se creează un cerc vicios în care copilul minte pentru a scăpa de o pedeapsă, minciuna fiind necesară deoarece acesta ştie, din experienţe anterioare, că urmează o consecinţă negativă pentru o faptă a lui. Practic, părintele participa la minciuna copilului şi este într-un fel responsabil de faptul că cel mic a trebuit să născocească un neadevăr. Copilul nu va fi nevoit să mintă, într-o familie în care consecinţele negative nu se aplică.

Această teorie care pare şocantă, este susţinută de munca psihologului Canadian Victoria Talwar. Aceasta a realizat un studiu pe copiii din două şcoli diferite din Africa de Sud, o şcoală având o abordare mai acceptabilă a minciunii (ex. time ouţ, detenţie, etc.), iar cealaltă scoala având pedepse fizice ca abordare a minciunii. Rezultatele au fost următoarele: copiii din prima şcoala au avut un număr asemănător de copii care au minţit că în şcolile vestice. Se pare că în cea de-a doua şcoală, copiii au fost foarte rapizi în minciunile lor şi au minţit destul de bine (Talwar, 2011). Concluzia ar fi că şcolile care au ca abordare aplicarea consecinţelor negative contribuie la formarea unor „mici mincinoşi”.

Într-un studiu realizat de Kang Lee şi colaboratorii, pe 361 de preşcolari, s-a analizat ideea că a avea o reputaţie bună de menţinut este asociată cu o probabilitate mai mică la copii de a copia la teste. Până la vârsta de 5 ani, copiii cu o reputaţie bună au copiat de mai puţine ori faţă de copiii din grupul de control, chiar dacă nimeni nu se uita la ei (Lee, 2016). Aceste rezultate sunt primele care pot susţine că a informa copiii că au o reputaţie bună de menţinut, practic încurajându-i, influenţează comportamentul moral al acestora.

Totuşi, descoperirile psihoterapetului Philippa Perry nu au în spate studii validate ştiinţific, astfel neputând să fie acurate. Această informaţie apare într-un articol postat pe big think. Aici se explica faptul că minciunile copiilor nu sunt neapărat un lucru rău. Ian Leslie, autorul cărţii Born Liars: Why We Can’t Live Without Lying susţine că pentru copii, minţitul este o importantă realizare, pentru că, în primul rând, ei reuşesc să conceapă o realitate alternativă. Trebuie să reţină această realitate şi să distingă între cele două realităţi pentru a minţi bine. Deasemenea trebuie să ştie ce gândesc adulţii şi ce gândesc ei.

Minţitul este un comportament uman general. Exista date actualizate care sugerează că începând cu vârsta de 42 de luni, copiii devin din ce în ce mai capabili să spună minciuni în situaţii sociale variate. Cu toate acestea, exista puţine studii experimentale care să evidenţieze ca cei care au o vârstă mai mică pot spune minciuni spontan (Evans, 2013). Studiul prezent evidentiaza tocmai acest lucru. De asemenea, exista suficiente studii care să susţină faptul că abilitatea de a minţi este legată de dezvoltarea aptitudinilor cognitive, cum ar fi funcţiile executive.

O concluzie ar fi ca minciunile copiilor au beneficiile lor, dar în acelaşi timp, este importantă atitudinea părinţilor faţă de aceste minciuni. Practic, minciunile copiilor la o vârstă fragedă scot în evidenţă dezvoltarea cognitivă continua a acestora. De asemenea, minciuna la copii, la fel ca la adulţi, are diverse implicaţii sociale. Şi un copil, la o vârstă mai mare, poate să mintă pentru a proteja un coleg, sau pentru a se proteja pe sine. Cu siguranţă că o atitudine punitivă faţă de minciună va duce copilul într-un cerc vicios în care minciuna va fi necesară. Ceea ce este important este ca noi adulţii să înţelegem motivul pentru care un copil minte, pentru a avea o atitutdine adecvată fata de acest comportament.

Referinţe:
Evans, A. D., & Lee, K. (2013). Emergence of lying în very young children. Developmental Psychology, 49(10), 1958-1963. doi:10.1037/a0031409

Fu, G., Heyman, G. D., Qian, M., Guo, T., & Lee, K. (2016). Young children with a positive reputation to maintain are less likely to cheat. Developmental Science, 19(2), 275-283.

Talwar, V., Carlson, S. M., & Lee, K. (2011). Effects of a Punitive Environment on Children’s Executive Functioning: A Natural Experiment. Social Development, 20(4), 805-824.